marți, 27 septembrie 2016

Roads

In fiecare zi se nasc si mor lumi. Pe unele le constientizam la timp, pe altele le trecem cu vederea. Pe unele le lasam sa moara fara sa intervenim, pentru altele luptam pana la ultima zvacnire pentru supraviețuirea lor. Sunt oameni care, cand ne desprindem de ei, lasa in urma lor un haos din care nu vedem iesirea. Uneori, aceasta nici nu mai exista. Alteori, ca in orice furtuna precedata de soare, iti strangi toata bucatile ramase si o iei de la capat.
Alegem in fiecare zi, constient sau mai putin, cate un drum. Pe cate unul pasim doar daca avem garantia ca duce undeva. Ne ghidam dupa indicatoare, dupa parerile celor care au fost pe acolo, dupa reguli, dupa istoric. Nu facem nici macar un pas necalculat in prealabil. Daca pe parcursul lui, drumul nu duce unde ne asteptam, ramanem blocati pe el. Din teama de necunoscut. Din lipsa de curaj. Din comoditate. Din neputinta. Dintr-o conditie pe care nu vrem, sau nu stim, sa ne-o depasim.
Mai sunt drumuri pe care ajungem din greseala si ne arata lumi in care ne-am putea regasi. Unii ramanem pe ele, altii cautam poteca ce stim noi ca e buna.
Si mai sunt "acele" drumuri ce nu duc neaparat undeva. Pe care, daca vrei sa risti, poti sa traiesti miracole ce pe niciun alt drum nu le-ai mai putea trai. Priviri care iti trec prin irisi ce exista doar aici. Suflete oglinda. Strangeri in brate din care iti iei soarele in zilele friguroase si goale. Cuvinte banale ce niciodata nu se vor transforma in promisiuni prea mari. Ce sunt suficiente in forma asta. Oameni pe care nu i-ai fi descoperit daca urmai regulile lumesti. Oameni din care ai luat exact ce ai avut nevoie si care au luat, la randul lor din tine, exact ce au avut nevoie.

Ieri am urcat intr-un autobuz despre care habar nu aveam unde merge. Era pe partea mea de drum. M-ar fi dus, in mod sigur, "inainte". Toata calatoria m-am gandit la acelasi lucru: pe cate drumuri am ales sa nu merg pentru ca mi se parea mie ca nu duc nicaieri, ca e imperativ sa o faca? Cati oameni am ratat? Pe cati dintre ei ii voi cunoaste, totusi, vreodata? Cate sanse am pierdut definitiv? Daca unul dintre ele s-ar fi dovedit a fi, in timp, "drumul"? Cat e de bine sa iti iei mereu masuri de precautie? Cat e de riscant sa carpe that fucking diem? Which bridge to cross? Which bridge to burn?




miercuri, 7 septembrie 2016

#14




Pentru foarte multi ani septembrie a fost cea mai trista luna. Toamna a fost mereu despre despartiri, despre rupturi definitive, despre vise ingropate, despre ochi in care nu te mai poti oglindi niciodata. Despre o mana de care nu ma mai pot agata oricat de mult mi-as dori. Despre copilarie si lipsa Lui. Despre adolescenta si lipsa Lui. Despre maturitate si lipsa Lui. Despre lasatul in urma a unei vieti. Despre inceputul alteia. Despre bagaje si vise. Despre pierderea lor. Despre variabile. Despre constante. Despre oameni noi. Despre oameni vechi. Despre pasageri si despre straini. Despre rani si despre cicatrici.

De ceva vreme am scos din ea toate lucrurile ce dor cumplit si am transformat-o intr-o luna de suflet, de poezie, de dor nemarginit ce te invata sa nu te doara, ci sa te inalte. Nu mai e despre lipsa unui om ci despre prezenta unui inger. Iar ingerii, stim bine, sunt acolo mereu. O data veniti, nu mai pleaca niciodata. Nu mai e despre ploaie si sfarsit de vara, ci despre cer senin si soare ce apune mai devreme. Nu mai e despre lacrimi ce ard, ci despre unele ce spala, ce curata, ce lasa mai limpede in urma lor. E despre ochi ce au invatat sa priveasca spre cer cu incredere ca, cumva, candva, va fi bine.

Septembrie e despre Tine. Despre trandafiri albi. Despre nori albi pe un cer senin. Despre flacari de lumanari albe ce merg pana in inaltimi. 7 septembrie e despre un Tata ce n-a plecat niciodata de langa copiii lui. I-a tinut de mana in toti anii astia. Iar ei au simtit. Tinutul asta de mana a fost unul din motivele pentru care ei sunt azi cine sunt.

Oriunde ai fi, sper ca-i senin acolo la Tine!

#stillholdinghandsfor14years