duminică, 27 iunie 2021

Brotherhood

 Îl știu de când am deschis ochii in primele dăți. Și până-i voi închide, va fi omul pe care îl cunosc, recunosc și aleg fără ezitare din oricâte lumi și vieți ar fi. Îl iubesc cu fiecare bătaie a inimii mele iar certitudinea că inima lui e la fel cu a mea mi-a fost scut indiferent de vreme și vremuri. Mi-a fost și îmi e liană spre orice mi-aș lua zborul și ancoră deopotrivă. Mi-e țărm cu ape sărate și barcă ce te-aduce mereu, fără măcar să o chemi, acasă. Mi-e tot. Mi-a fost mamă și tată, prieten și critic, model și sprijin. Indiferent câte variabile am întâlnit, el mi-a fost și îmi e constantă. 


Ne place să credem că suntem invincibili. Că toate reușitele noastre au fost prin propriile forțe. Că lumea din jur e o variabila de care nu ne-am agatat cu adevarat niciodată.

Că nu datorăm nimic, nimănui. Că fiecare pas, transpirat la maxim sau ușor ca un fulg, a fost parcurs de unul singur, independent de alte mâini care ne-au ridicat, ajutat, împins. Poate pentru unii dintre noi chiar așa e. Lucky them. Or not.


Eu fac parte din ceilalți. Eu sunt plămădită dintr-un amalgam pe care alții l-au lăsat în mine. În urmă cu multă vreme, de tot, pentru totdeauna. Sunt închisa într-un triunghi al dragostei, atat de simplu și totuși, atât de suficient. Am în el îngeri, pe mama și pe cel mai bun frate pe care viața asta mi l-ar fi putut oferi.

La mulți ani, the best part of me! Cuvintele nu vor fi nicicând suficiente, tu însă le știi din priviri. 



luni, 7 septembrie 2020

#18September's fall

As zice ca in toți anii de cand nu mai esti, am scris tot despre lipsa ta. Despre dorul de tine, despre golurile lăsate, despre dragostea cu care nu am știut niciodată ce sa fac, despre lecțiile învățate si despre cele la care încă pic de fiecare dată. PIC, îți amintești ca inițialele astea mi le scriai pe gențile cu care mergeam in vacanțe? Îți amintești câte trăznăi puteam sa fac? Eu imi amintesc multe dar nu as stii daca din toate sunt amintiri reale, trăite sau sunt proiecția unui dor nespus, a unor lucruri tânjite, a unor himere ce n-au fost dar le-am făcut eu scut in calea uitării. Cu fiecare an ce trece, anii trăiți cu tine sunt tot mai putini in fața celor in care ai lipsit. Cu fiecare an ce a trecut, a trecut si furia, am umplut golul cu amintiri si dragoste. Am inventat povesti si amintiri cu noi. Ti-am păstrat cu sfințenie poza cu noi doi pe noptiera indiferent cate paturi am schimbat si dorm, negreșit, azi - de 18 ani, cu tricoul tau sub perna. Sunt 18 toamne in care, ca si azi, te-am vizitat la o piatra pe care scrie sec și impersonal ca ai fi acolo. Dar nu esti. Nu acolo. Esti oriunde altundeva dar nu acolo. Esti in toate mările pe care le-am văzut si în toți munții pe care am urcat. Esti in toate stelele căzătoare si-n toate ce inca sunt sus. Esti in mirosul asta de vara trecută si toamnă venită. Esti frunzele ce-ncep sa cada acum peste tot. Esti flacără de lumânări ce nu se sting si esti, de-a pururi si pentru totdeauna, un inger in plus nu un părinte in minus. Esti tot si peste tot. Si azi, venind cu Claudiu si cu mama să-ți lăsăm brațul de trandafiri albi ce au devenit emblematici, stiu sigur c-am fost, defapt, toți 4. Iti mulțumesc pentru ei. Iti mulțumesc pentru noi. Iti mulțumesc. 

Te iubesc. 


marți, 21 ianuarie 2020

#18birthday missing

A trecut atât de mult timp de când nu am mai scris pe blog încât mi-a fost frica ca am uitat și parola.
Azi ar fi fost ziua Tatei. I-aș fi scris o scrisoare și l-aș fi făcut sa plângă. Mereu plângea când ii scriam scrisori chiar dacă era un om dur și exigent. Prin intermediul lor și prin demnitatea cu care și-a dus boala în ultimele luni, am înțeles eu, ani mai târziu, cine a fost Tata.
Ii scriu și acum, practic, o scrisoare. Astăzi i-o las aici. Nu știu dacă mai plânge când o citește, sper doar ca acum ii e bine. Ca boala nu-i mai da bătăi de cap, ca sta, îmi imaginez eu, la taclale cu Brucan. Cu Silviu Brucan, la emisiunile căruia ne uitam mereu împreună în weekend.
In anii de când Tata a plecat îl simt ca e mai aproape de mine decât în anii în care l-am avut. De ceva vreme e la laborator la #dulciuricusuflet de dimineață până seara și coace cu mine. Ce chestie, nici măcar nu știu care era desertul lui preferat. Îmi place sa cred ca e același cu al meu, rulada de bezea. Asa ca fac în fiecare săptămână cutii cu rulade și le trimit în lume. Poate - poate una ajunge și la el.
Anul trecut mi-am dat seama ca numărul anilor de când Tata a plecat e deja mai mare decât numărul anilor în care a fost lângă mine. Iar gândul asta m-a întristat teribil. Pentru ca mi se pare foarte trist sa fii condamnat să-ți fie dor o viata întreaga de un om ce trebuia sa îți fie alături o viata întreaga.
Dacă ar fi sa ma-ntalnesc cu el, m- am gândit de foarte multe ori ce i-as spune, dacă frazele ar fi limitate și timpul limitat și el.
Cred ca nu i-aș spune nimic. Nu a depins de el, pana la urma. Cred ca l-aș lua în brate și l-aș strânge tare. Și-am sta asa. Și-am plânge amândoi. Asa, cum plângeam cândva împreună la filme.
Dar dacă totuși ar fi sa ii spun ceva i-aș spune ca i-a ieșit. Ca are 2 copii sănătoși și voioși pe care chiar dacă n-a rămas suficient timp să-i învețe sa se "aibă ca fratii", sunt cei mai uniți din lume. I-aș mulțumi ca mi l-a dat pe Claudiu-care mi-a fost ancoră în toți acești ani. I-aș multumi ca are grija de mama și ca a adus-o sa fie aici, lângă noi. I-aș multumi ca mi l-a scos în cale pe Alin, sa ma iubească și să-l iubesc. Și i-aș mulțumi pentru omul care sunt azi. Dacă n-ar fi sădit în mine tot ce a sădit, dacă n-ar fi plecat asa cum a plecat, probabil ca n-aș avea tot ce am azi. Probabil că n-aș fi avut determinarea sa trag pentru fiecare lucru, sa lupt pentru fiecare vis. Probabil că le-aș fi luat pe toate asa, mai de-a gata.
Dacă l-aș vedea, i-aș face rapid o rulada de bezea s-o ducă la el, acolo Sus, s-o-mpartă cu îngerii și cu prietenii lui. Sa se dea mare ca eu le-am făcut - o.
Azi e ziua ta, Tata. Azi lipsa ta doare mai mult ca-n oricare alta zi. Azi și in 7 septembrie. Și, da, septembrie n-a mai fost la fel nicicând de când tu ai plecat.

Dacă cineva a citit tot ce am scris eu pana aici, va rog sa faceți un singur lucru. Sa puneți mana pe telefon si sa va sunați, cât încă ii aveți, părinții. Pentru ca, cât încă ii aveți, sunteți un intreg. Iar asta-i mare lucru.

La mulți ani, Tata, acolo in eternitatea în care te-ai dus! Eu astăzi sunt bine. Iar asta, știu, e in mare parte datorita ție. Încă dorm cu tricoul tău sub perna și cu poza cu noi doi pe noptiera. Și asta intenționez sa fac pana la sfârșit.

Te iubesc, Tata. Tu, definiție a dorului etern.

vineri, 16 martie 2018

Când visele devin realitate

Am scris si sters, scris si sters. Nu mai contează nimic din tot ce a fost până sa ajung aici. Nu azi.
Astept ziua asta de mult timp. De atât de mult încât am pierdut șirul zilelor. Un an trece repede. Si greu, totodată. Ultimele luni au fost un carusel. Dar asta nu mai e important acum. Important e tot ce urmează dupa azi. De azi, visele mele au o adresa. Una plina cu frigidere ce asteapta sa fie umplute cu #dulciuricusuflet.

Nu vreau sa ma repet. Dar nu ma pot abtine. Urmati-va visele. Agatati-va de ele. Oricât de îndrăznețe par pentru unii sau de ridicole pentru altii. Tu traiesti cu tine. Si, daca iti doresti suficient, lumea poate purta culorile ce tu i le dai.

Visele pot deveni realitate. Garantez eu. Pentru mine au devenit azi. The best is yet to come. The best is here.

#dayone






vineri, 8 septembrie 2017

Zambete la ghiozdan

Daca era vreun motiv pentru care asteptam inceperea scolii, era pentru toate lucrurile noi pe care le aducea. Penarul si ghiozdanul erau atat de asteptate incat abia adormeam de emotie.
Ceea ce in urma cu 20 ani mi se parea trist, si anume faptul ca nu toti copiii aveau rechizite noi, mi se pare trist in continuare. Ce atunci era un fapt cu care ma resemnam, azi e o actiune pe care, daca aleg sa o fac, eu, si fiecare dintre voi, poate schimba lumea.
Daca ne-am creste copiii invatandu-i ca e atat de important sa ii ajute pe cei mai putin norocosi, ca e atat de usor sa aleaga din lucrurile pe care nu le mai folosesc si sa le daruiasca celor care nici macar nu viseaza la ele, ca pot fi ei raspunzatori pentru o fericire pura, ne-ar fi mai frumoasa viata tuturor.

Alexandra tine in mana ghiozdanul ei de anul trecut. Are in el penar, carti si caiete. Nu le mai foloseste si stie ca vom gasi pe cineva care are nevoie de ele. Ca e important sa isi faca ordine in jucarii pe masura ce creste. Daca inca nu v-ati sortat jucariile si rechizitele pentru noul an scolar, cred ca e momentul oportun sa ii invatati pe copiii vostri sa daruiasca zambete. Zambete la ghiozdan.
In weekend-ul ce urmeaza, Ali Bali Oraselul Copiilor ofera la schimbul unui pachetel pentru copiii care au nevoie de asta, acces gratuit, la alegere, la unul din serviciile pe care le ofera. Si toata recunostinta din lume. ❤

Te astept si pe tine. Sigur vrei sa faci pe cineva fericit. Daca crezi ca nu ai timp sa cumperi, iti garantez ca nu dureaza mai mult de 10 minute, in perioada asta e plin peste tot de promotii.

"Helping hands are better than praying lips".


joi, 7 septembrie 2017

#15

In ultimii ani am venit atat de rar in Nasaud incat as putea numara pe degete. Pe Tata l-am inchis in mine si sentimentul de acasa il am de cate ori ma uit in ochii mamei.
Cand intru in apartamentul asta mic, unde toate lucrurile sunt neschimbate de cand am plecat eu, respirand un aer ce iti spune ca nu mai locuieste nimeni aici, se face brusc liniste. Se opresc toate zgomotele lumii. Aud doar un ticait de ceas. Unde stau eu acum, unde a devenit "acasa" pentru mine, ceasurile nu au baterii, le-am oprit pe toate. Nu le suport ticaitul. Nu imi place sa vad cum trece acul ala si-mi fura minutele. Aici insa ceasul ticaie mereu. Pentru mine s-a oprit acum 15 ani.

Cand toti copiii stateau afara cat pofteau ei, pe mine Tata ma chema in casa.
Cand toti copiii se uitau la desene, pe mine ma punea sa citesc.
Cand toti copiii se jucau in curte, eu faceam suplimentar la matematica.
Cand nimeni nu parea sa acorde vreo importanta gramaticii, eu trebuia sa fiu atenta la cum vorbesc, la ce plural folosesc, la ce timp verbal, la toate detaliile ce, pe atunci, mi se pareau niste prostii. Toate "prostiile"astea au devenit parte din mine. Nu as fi eu fara ele. Tot ce a sadit Tata in mine a ramas atat de viu in toti acesti ultimi 15 ani incat cumva, L-am simtit prezent in tot timpul asta. Cand a plecat si am avut brusc voie sa fac orice, nu am facut nimic din tot ce ar fi fost gresit. Am luat cartile la rand. Pentru nimic in lume nu mi-am batut joc de limba asta a noastra, am facut o obsesie din a vorbi corect si am impartit in doua baietii cu care as putea iesi in oras: cei care pun virgula, cei care nu. Matematica o urasc in continuare. Tata a fost cel mai inteligent om pe care l-am cunoscut vreodata. Cred ca a citit toate cartile din lume si a completat toate integramele ce puteau fi completate. Ne uitam impreuna la" Vrei sa fii milionar?" si stia raspunsul la toate intrebarile. La Toate! La fucking toate. Si-l tot bateam la cap sa mearga si el acolo, sa fim si noi milionari. Cred ca ne voia fericiti, nu bogati. De mers, nu a mers niciodata. Am inteles mult mai tarziu de ce. In duminicile in care se uita la Brucan nu aveam voie sa misc prin casa. Dar apoi imi facea cele mai bune clatite din lume, tone de popcorn pe care il numeam "cocoş" si griş in lapte pe care ulterior mi-l prajea. Indiferent ce am mai mancat de atunci, nimic nu a batut gusturile astea. Nimic nu o va face vreodata.
7 septembrie e o zi ce ma gaseste in fiecare an vulnerabila, slaba si cu irisii plini de lacrimi. Nu e mai usor cu fiecare an, cum ai tinde sa crezi. Nu, nu e.
Septembrie e luna sufletului meu. Septembrie e despre Ingeri. Septembrie e despre Tata. Septembrie e Tata.
De #15 ani si pentru totdeauna.




marți, 25 iulie 2017

De cate?

Cate apusuri ai vazut in mod voit si cate rasarituri? De cate  ori ai ales sa numeri stelele, sa o astepti pe una cazatoare in care sa iti pui sperantele?  De cate ori ai urcat in masina in toiul noptii pentru ca sufletul ti se sufoca? De cate ori ai stat intr-o ploaie de vara, sa o simti, sa o mirosi? De cate ori ai ales sa risti totul pt ca inima ta sa stie cum se simte cel mai adanc "te iubesc"? De cate ori ai inteles pana acum ca fericirea altora, aceea ce ti se datoreaza tie, e drog si da cea mai misto dependenta? De cate ori ai ales sa cumperi pantofii aia scumpi si apoi ai trait cea mai minunata saracie? De cate ori ai inteles ca parintii tai vor pleca intr-o zi si ca imbratisarea aia din care te desprinzi prea repede poate fi ultima? De cate ori te-ai uitat in ochii unui om ce-ti taie rasuflarea si l-ai lasat sa iti ia si ultima gura de aer fara sa-ti pleci, de teama si nesiguranta, privirea? De cate ori ai pasit descult in roua, dimineata?  De cate ori te-ai aruncat in gol, si asta nu pentru ca nu aveai nimic de pierdut, ci pentru tot ce ai fi putut castiga, trai, simti? De cate ori te-ai intalnit tu cu tine? De cate ori te-ai cautat? De cate te-ai gasit?  De cate ori ai zambit tu prima data, fara sa iti pese daca ti se raspunde? De cate ori i-ai lasat pe oameni sa te vada pe tine, cel fara masti, cel vulnerabil, cel minunat? De cate ori ai inteles ca poti sa deschizi sticla aia de vin si daca esti doar tu? De cate ori ai simtit ca imbratisarile de dimineata sunt mult mai importante decat cele din noapte? De cate ori ai spus tu primul "mi-e dor de tine", sau "meet me half way", sau, mult complicatul "iarta-ma"? De cate ori ai scris scrisori? De cate ori nu ti-a fost frica ca oamenii pot pleca de langa tine, i-ai iubit si atat?
Cati oameni au ramas in tine pentru totdeauna si cati au plecat? Pe cati i-ai vrea inapoi? Cati dintre ei ti-au lasat urme adanci in suflet, urme ce nu se mai cicatrizeaza? Cati te-au ingropat si cati te-au invatat sa zbori? Cand ti s-a facut ultima oara pielea de gaina? Cand ti-ai permis sa plangi? De cate ori ai mers pe jos, pe strada, si ai privit oamenii, pur si simplu, fara sa te grabesti, fara sa fii cu ochii in telefon? Cand ai ras, ras de ala cu plans, ultima data?

N-o sa traim pentru totdeauna. Suntem liberi. Toate ferestrele ne sunt deschise catre lume.
E trist ca unii alegem sa privim viata cuminti, ascunsi dupa obloane. Ca ii lasam pe altii sa miste sforile in care suntem prinsi. 
Close your eyes, clear your heart, cut the cord. Set you free. 


vineri, 14 iulie 2017

Pretul platit

Visele devin realitate. Cu un pret insa. Daca e sa ma intrebi ce am invatat in ultima vreme, cel mai tare, asta as raspunde. Pretul platit nu-l vei stii niciodata de la inceput. In cazul in care esti super documentat si super organizat, ai o idee despre ce presupune ce urmeaza sa faci, sa risti, sa pierzi. Dar se va dovedi a fi doar o idee, realitatea e mult diferita. Poate e mai bine asa. Poate, daca ai stii din capul locului cate nopti n-o sa dormi, fie din lipsa de timp, fie de prea multe ganduri ce-ti stau ingramadite ba in minte, ba in inima, de cate lucruri cu care erai obisnuita o sa ajungi sa te privezi pentru ca va trebui sa alegi sa investesti in vise, nu in consumerism, cum reducerile de la mall n-o sa te tenteze, ce vanezi tu e un mixer, ori un frigider, ori niste forme de copt noi, nicidecum ultimii pantofi, cum "concediu" pentru tine inseamna acum 2 zile in care iti doresti sa dormi pana la 10 sau sa nu iti sune telefonul inainte de a deschide ochii. Cum e sa lucrezi pana la epuizare. Literalmente. Cum e sa mergi la un eveniment pe care l-ai pregatit singura cap-coada si sa vina stafful de la restaurant sa te intrebe cum ai pregatit bezeaua. Si de la ce firma esti. Sa ii raspunzi incet, Dar sacadat: dulciuri cu suflet. Si sa iti spui in minte"veti mai auzi de mine". Cum, uneori ai vrea sa vina cineva, oricine, sa iti ia mixerul din mana si sa iti spuna "continui eu de aici".

Ce traiesc eu azi nu mai are absolut nicio legatura cu ce traiam in urma cu 2 luni. Atunci eram manager. Azi...Azi sunt de profesie indeplinitor de vise. Ziua de azi n-as da-o pe niciun ieri. Ziua de azi o traiesc azi. Nu astept niciun maine care sa ma salveze. Visele Dr construiesc. In fiecare ora, in fiecare zi, cu pasi mici si foarte mici. Cu lacrimi si oboseala. Intotdeauna cu un pret. Uneori corect, alteori nefondat. Dar intotdeauna un pret. Dincolo de toate astea, dincolo de bine si dincoace de rau -  locul unde te vei afla o vreme - daca ti se va da sansa sa o iei de la capat, o data sau de zece ori, orbeste si fara ezitare, o vei lua.

Visele devin realitate. Cu un pret. Oricat de mare va fi, il vei plati. Din credit. Sau debit. Cash. Sau cu cardul. In rate. Sau pe datorie. Il vei plati. Si stii de ce? Pentru ca sufletul ce ti-l da inapoi e nepretuit. Pentru ca ce-ti ramane sunt toate clipele pe care Mastercard nu le poate plati.

Cand crezi ca nu mai poti, mai poti putin. O stii deja de dinainte. Nu renunta. Opreste-te, daca ai obosit, opreste-te. Trage tare aer in piept. Urca-te in masina si goneste catre nicaieri cu muzica ta data tare. Apoi intoarce-te. La tine si visele tale.

Visele devin realitate. Daca nu crezi, priveste in jurul tau.






miercuri, 5 iulie 2017

Noi doi

Ma uit la noi doi azi si mi se pare ca dintre toate limbile lumii, noi chiar o vorbim pe aceeasi. Ca suntem atat de diferiti si totusi atât de la fel, incat as putea inchide oricand ochii si te-as lasa sa alegi pentru mine. Ca te-as urma la capătul pământului. Ca as face orice pentru tine. Ca oricat de rar mi-ai spune-o, Doamne, cat stiu ca ma iubesti. Toate bucatile construite in mine, toate părtile mele bune, toate ancorele de care m-am folosit pana acum, poarta scrijelite urmele tale. Oricat de greu sau usor mi-ar fi, azi pot sa-mi traiesc visele pentru ca tu ai crezut în ele. Si-n mine. 
Esti cel mai bun frate din lume. Voiam doar sa iti amintesc. Nu de ziua ta. Nu de ziua mea. Intr-o zi random. 

marți, 30 mai 2017

Helping little Eva

Exista, cred, cel putin un lucru sau o persoana care ne face sa fim umani, indiferent cat de stăpâni pe noi am fi in restul timpului. Empatizam cel putin o data cu un bătrân ce ni se pare nedrept de neajutorat sau cu un copil care plange. Azi va rog sa empatizati cu Eva. De ce? Pentru ca are 4 ani si o tumoare pentru a cărei operatie are nevoie de 25.000 euro. S-au mobilizat multi oameni, banii se vor strânge in mod sigur, dar timpul in care asta se va întâmpla e vital. Nu vreau sa va spun ca puteam fi oricare dintre noi in situatia asta, e foarte greu, spre imposibil, sa te pui intr-o postură despre care nu ai nicio idee cat de dureroasă poate fi. Ce vreau sa va spun e ca, oricât de cliseistic suna, "helping hands are better than praying lips," ca sta in puterea ta sa contribui la sansa la viata a acestui copil, ca, daca tu si ai tai sunteti bine, din cand in cand, trebuie sa-i dai ceva la schimb universului.
S-a creat un grup de licitatii si donatii. Eu o sa donez 3 torturi pe care voi ar trebui sa le licitati. Banii adunati din ele ii voi depune in contul ei. Pretul de pornire este de 100 de lei/ bucata si pot fi /livrate ridicate din Cluj. Suma poate ajunge pana la cat va hotărâti voi ca puteti oferi.
Azi, Eva are nevoie de noi. Hai sa-i arătăm ca lumea asta inca nu si-a pierdut sclipirea.


duminică, 7 mai 2017

#dulciuricusuflet



7 e despre îngeri.
E despre vise si despre un cer pe care ti l-ai adus singura mai aproape ca sa poti trai de dor, cu dor.
E despre fericirea aia simpla, atat de simpla si atat de suficienta.
E despre a dărui bucăti din tine.
E despre azi. E despre fiecare azi.

Lasa-mi pe facebook un comentariu cu numele persoanei cu care ai vrea sa împarti o felie de fericire iar eu, prin tragere la sorti, va fac cadou acest tort.
Believe in magic,
It's in you.



Love,
Cla
#dulciuricusuflet
#letmebakeallday



joi, 30 martie 2017

#10anideiubire



O iubesc inca de dinainte de a se naste. Stiam ca avea bucati esentiale din Claudiu si speram, din tot sufletul, sa aiba ceva si din mine. Orice, oricat de mic. Si are.

Uit lucruri mai mereu. Dar mi-a ramas intiparita in retina si, mai mult, in suflet si in tot ce sunt, momentul in care am tinut-o in brate prima oara. E ceva dincolo de cuvinte, de intelegere, de lumea asta in care suntem azi.  Era perfecta. Inca e. Va fi mereu.  Ne-a schimbat pe toti cei din jurul ei si a devenit, pentru fiecare in parte, un univers, un intreg, o mare nesfarsita de dragoste.

O iubesc, asa cum ii placea ei sa spuna cand era mica, pana la luna si inapoi. Eu mai mult. Ba eu, ba eu! Multa vreme, daca ii spuneam ca sunt matusa ei, plangea si spunea ca nu e adevarat, ca ii sunt sora. Acum, cand ii povestesc asta, rade. Adevarul e ca nu i-am fost niciodata matusa iar ea nu mi-a fost niciodata nepoata. Ca e ceva ce-mi curge prin vene si-mi pompeaza inima. Ca, oricat de putin as sta cu ea, oricat de rasfatata ar fi uneori, cand suntem doar noi doua, cand purtam discutii ciudate “de fete”, ma amuza, fascineaza si intristeaza cat de tare si repede creste. N-o vreau adolescenta, vreau sa ramana copil, vreau sa nu-si doreasca sa fie mare, vreau sa se mai joace cu papusi si sa stea, ore intregi, sa faca un lego. Vreau sa stie cat e de iubita si cum am face, cu totii, orice pentru ea. Si cred ca stie. Stie sigur.

In timp ce scriu randurile acestea, in cuptor se face un tort. M-a rugat sa-i fac unul pe care sa nu il ornez pentru ca si-a cumparat inimioare si vrea sa-l faca ea. M-a mai rugat si sa-i cumpar “o vila” cand o sa am bani stransi din torturi, dar asta e alta poveste. Ar fi dragut sa-mi iasa.

In urma cu 10 ani viata mea a capatat alte valente. Nu pot sa cred ca sunt 10. Nu inteleg cand au trecut, nu vreau sa ma gandesc la cate lucruri nu se mai pot intoarce, nici la cate momente am ratat nefiind cu ea. Vreau doar sa ma bucur de tot ce inseamna copilul asta, atat de frumos, atat de iubit, atat de al meu.

La multi ani, minune!




miercuri, 22 martie 2017

#carpediem

Viata e mai mult decat reguli ce trebuie urmate ca sa ajungi din A in B. E mai mult decat o alergătură continua dupa himere. E mai mult decat toate lucrurile pe care le faci din obisnuintă si nu iti mai provoacă freamăt. Dar le faci. Asa le-a facut si mama ta, si mama mamei tale, asa le fac oamenii din jur, asa ti s-a spus ca trebuie.
Carpe that fucking diem. Spune te iubesc si mi-e dor fara cea mai mica frica ca nu vei auzi acelasi cuvinte inapoi, ca raspuns. Respira aerul asta de primavara pe care il astepti de atâta vreme. Da-ti seama ca de cateva zile de trezeste ciripitul pasarilor inaintea alarmei de la telefon. Ridica-te din pat si ia-ti si sufletul cu tine.
Viata e nedrept de scurtă. Eat the damn dessert first!


miercuri, 8 martie 2017

#8martie

Inainte de orice altceva, ziua asta, pentru mine, e despre mama. E despre felicitari confecționate la scoala, despre flori cumparate cu banii stransi de dinainte, despre emotia cu care o asteptam sa vina acasa. Cred ca cel mai important dar pe care il primesti de la viata, inca din secunda in care iti deschizi ochii, e mama. Si dragostea ei nesfarsita. Grija aproape obsesiva ce ti-o poarta mereu. Incapatanarea de a nu te lasa sa renunti. Seninul din ochii ei. Certitudinea ca esti iubit. Neconditionat. Pentru totdeauna.
Azi e despre tine. Azi si fiecare zi. Cuvintele sunt de prisos.
Si poate ca scazi in înăltime cu fiecare an dar cresti necontenit în ochii mei.

La multi ani, mama mea!
La multi ani, femei minunate!